Una dintre cele mai frumoase flori este Brandusa de Toamna! Iar una dintre cele mai duioase Povesti din Tabere cu Suflete este Legenda Brandusei de Toamna! Este o poveste din Valea Almajului si este atat de trista si de frumoasa, incat merita citita fara doar si poate! Doar sa va tineti lacrimile pana la sfarsit…
Lacrimile Brandusei
Se zice că demult, pe Valea Barzului, nu departe de Cheile Nerei, trăia o familie de ţărani ce munceau din greu, la fel cum trăiau toţi almăjenii. Bărbatul cu femeia sa au rămas singuri, fiindcă le muriseră părinţii. Erau tare chinuiţi pentru că pământul de munte era sărac şi trăiau mai ales din creşterea vitelor. Cultivau ei şi ceva din ţarină, dar de cele mai multe ori recoltele erau atât de slabe, încât munca le era aproape zadarnică. Erau fericiţi însă pentru că se iubeau şi aveau o frumuseţe de fată pe care o chema Brânduşa, ca pe naşa ei. Când fata avea vreo cinci anişori, mama ei îi spuse într-o seară că în curând o să aibă o surioară sau un frăţior. Brânduşa s-a bucurat gândindu-se că va avea cu cine să se joace. Timpul trecea încet, iar fetiţa întreba mereu când o să se joace cu frăţiorul. In mintea ei de copil credea că un nou născut zburdă ca un miel, la câteva zile. Se şi vedea alergând cu frăţiorul ei prin poiana plină de flori, alături de mieii albi ca neaua.
Veni şi sorocul naşterii şi, într-adevăr, mama îi aduse pe lume un frăţior aşa cum îşi dorea Brânduşa. Pentru că datina spunea că la trei zile de la naştere vor veni ursitoarele, s-au făcut toate cele de trebuinţă. Naşterea a fost însă grea, iar mama copilului era epuizată. Moaşa venise seara devreme pentru a da o mână de ajutor şi pentru a veghea la ursita copilului. Afară era o vreme ploioasă, cu ceaţă şi cu un vânt care sufla subţire dinspre Nera. Frântă de oboseală mama aţipise atunci când copilul a adormit. Ursitoarele au păzit acest moment, iar moaşa a putut desluşi doar că: „acest copil va fi crescut de sora sa, iar suferinţa nu-l va ocoli”. Sufletul moaşei tresari speriat, dar hotărî să nu spună nimănui ce a auzit.
Trecuseră doi ani şi copilul era deja mărişor şi alerga zbenguindu-se pe poiană cu sora sa. Primise la botez numele de Brădişor şi era blond, cu ochii ca două viorele, de parcă era un îngeraş. Brânduşa avea şapte ani şi purta mereu grijă de el ca de o adevărată comoară a familiei. Cum mai întotdeauna previziunile ursitoarelor se împlinesc, începu să curga şi ursita acestui copil. Era vara, vremea fânului, şi năpădise o căldură de cuptor. Cei doi copii împreună cu părinţii lor erau la strânsul fânului. Zoreau nespus, pentru că spre munte se adunaseră nori negri, iar tunetele au început să se audă din ce în ce mai tare. Brânduşa avea grijă de Brădişor, dar cu grebla aduna încet urmele pe lângă claia de fân. Abia au terminat lucrul, când nişte stropi mari au început să-i lovească nemilos. Au fugit lângă un tufiş de alun pentru a se adăposti puţin de furia dezlănţuită. Cei doi părinţi se pusera acoperis ca protejeze trupurile copiilor cu puţinele haine pe care le aveau. Erau nişte stropi reci cu bobite de grindină care îţi produceau fiori.
Trecuse o săptămână şi mama copiilor se îmbolnăvi de pe urma acestei ploi. Nu era nici un doctor în Almăj şi nici bani nu aveau pentru a merge în altă parte să vadă ce şi cum. Au încercat leacurile pe care le-au ştiut, dar totul a fost zadarnic. Până toamna femeia s-a prăpădit, rămânând doi copii orfani. Toată iarna bărbatul a îngrijit de odraslele lui, dar se gândea mereu ce va face în primăvară de unul singur, când va începe munca la câmp.
Trecuseră şase luni, perioada de doliu, şi tatăl plecă să îşi caute ajutor, soţie şi mamă la copii. Găsise undeva, într-un sat peste râu, o femeie văduvă care avea un băietan cu un an mai mare decât Brădişor. S-au înţeles că vor creşte copiii împreună şi îi vor iubi la fel, dacă soarta a fost să fie aşa. Brânduşa şi Brădişor vedeau însă că noua lor mamă nu avea nici un pic de dragoste pentru ei. Copilul ei era dezmierdat şi alintat, iar ceilalţi doi nu auzeau decât cuvinte grele cu toate că erau ascultători. Mergeau adesea la mormântul mamei şi plângeau, strigând-o şi spunându-i durerea lor. Fapta aceasta o înverşuna şi mai tare pe mama vitregă. Tatăl lor era mai mult plecat la muncă şi nu prea ştia ce se întâmplă acasă. Chiar dacă încerca Brânduşa să-i spună, cuvintele ei valorau mult mai puţin decât ale soţiei. Aşa că suferinţa copiilor creştea de la o zi la alta. Crezând că mama lor îi aude şi veghează de undeva de sus, Brânduşa avea grijă de Brădişor ocrotindu-l cu toată dragostea ei.
Lângă casa lor, caci in valea Almajului casele sunt răsfirate, era o poiană întinsă unde copiii mergeau cu oile la păscut. Aveau grijă de fiecare dată să culeagă cele mai frumoase flori pentru a le duce la mormântul mamei lor. Mama vitregă ii urmărea şi în ea creştea un fel de ură, mai ales faţă de Brânduşa şi mama ei moartă. Brădişor era încă mic, nu le observa şi nu le înţelegea pe toate, dar plîngea adesea lângă surioara lui. De obicei, când se punea prânzul sau cina, începea cearta din te miri ce, iar Brânduşa izbucnea în plâns şi se lăsa de la masă, mergea pe poiană şi plângea. Brădişor rămânea la masă, dar nu înţelegea de ce fratele său primeşte mâncare mai multă şi întotdeauna ce-i mai bun. De multe ori auzea de la noua lui mamă că Brânduşa şi el nu merită mâncarea pe care o mănâncă, pe când fratele lor e cuminte, bun şi ascultător. Brânduşa era mai mare şi le înţelegea pe toate, de aceea din ochii ei frumoşi curgeau multe lacrimi. Tatăl lor devenise ascultător, supus faţă de nevastă, şi nu-i ieşea din vorbă.
Brădişor cu surioara lui erau rău îmbrăcaţi şi trimişi în toate părţile, şi cu rost şi fără rost, numai să nu se împiedice de ei acasă. Inspre toamnă, venise moaşa copiilor să-i vadă şi le aduse doi colaci, după ce îi dădu de pomană la mormântul mamei lor. Brădişor mânca fericit dintr-un colac, dar Brânduşa mai mult plângea şi îi povestea suferinţa. Indată ce moaşa a plecat la casa ei, mama vitregă supărată că a fost defăimată, a scos-o pe Brânduşa afară, nu a mai primit-o în casă. Trebuia să doarmă în podul cu fân, iar la masă nu mai avea loc.
Unde să plece şi unde să se ducă pentru că nu a ieşit niciodată, niciunde din acel loc? Brădişor îi ducea câte ceva de mâncare şi îi spunea ce ii zicea mama vitrega sa zica: să plece unde o vedea cu ochii.
Venise toamna cu nopţi reci şi cu zile tot mai scurte. Hainele Brânduşei erau zdrenţuite şi frigul o chinuia cumplit. Il ţinea de multe ori pe frăţiorul ei în braţe pentru a se mai încălzi.
Odată, când Brădişor îi aduse de mâncare, Brânduşa, printre lacrimi, îi spuse:
– Atunci când nu mă vei găsi, să nu plângi şi să nu spui nimănui. Si să nu uiti să duci flori la mormântul mamei.
Intr-o seară, băiatul luă o bucată de brânză cu mămăligă şi urcă în pod la sora sa. Nu o găsi acolo, dar nici nu o strigă, gandind că plânge pe poiană, ca de obicei. In ziua următoare urcă iarăşi în pod, dar găsi mâncarea aşa cum a lăsat-o, iar sora lui nu era acolo. A căutat-o prin poiană, a căutat-o prin împrejurimi, dar nu era niciunde. A mers apoi la mormântul mamei, crezând că o va găsi acolo. A găsit doar câteva flori de toamnă şi atât.
Atunci Brădişor a luat crucea mamei în braţe şi a început să plângă şi să strige, aşa cum făcea adesea Brânduşa. Nu-i răspundea nimeni. Noaptea următoare căzu o brumă timpurie, de ofili toate florile din poiană.
Nimeni din cei ai casei nu întrebau nimic de Brânduşa, doar fratele ei o căuta mereu sperând că o va găsi. Intr-o noapte o visă că avea o chită de brânduşe de toamnă în mînă. I le dădu să le ducă la mormântul mamei. Ii mai spuse, în vis, că din lacrimile ei au crescut multe brânduşe pe poiană ca să aibă flori pentru mama lor. Când s-a trezit, Brădişor a alergat în poiană. Intr-adevăr acolo unde plânsese adesea Brânduşa erau multe flori, udate de lacrimi şi suferinţe.
Sursa: dl. profesor Nicolae Andrei, Revista Almajana
Foto: Tabere cu Suflet
Tabere cu Suflet 